Agresivitatea industrializării şi inocenţa omului (etern) modern

Câteva observaţii…

DIANA CORCAN

 Am văzut de curând un film din cinematografia realistă italiană, Deserto Rosso,  a lui Michelangelo Antonioni, în care găseşti extraordinar de bine redată, cu ajutorul a două efecte puternice, zgomotul şi smog-ul, agresivitatea industrializării la începuturile ei şi efectele sale imediate.

George Ardeleanu

Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, Humanitas, 2009

Am vorbit despre această carte acum câteva luni, nu mai ştiu când… la un salon de carte care a avut loc la Biblioteca Judeţeană “Panait Istrati”.

A trecut timpul şi azi mi-am dat seama cât sunt de ataşat de această carte şi, evident, de autorul ei. De fapt, de ce spun eu “evident”? Că nu-i obligatoriu… În fine.

Poem de DIANA CORCAN

când nimeni nu intervine

lui Virgil Mazilescu

vedeam un pui de vulpe cuibărit în fotoliu

cenuşiu

se temea să nu-l strig eu pe nume

Înapoi la identitatea ideologică?

Măi să fie! Cum aşa? Cum se poate întoarce PSD-ul la “identitatea ideologică” a partidului? Care identitate ideologică? Cea iliesciană, cea consfinţită în statut sau cea consacrată de baronii locali? După ce Cristian Diaconescu şi-a exprimat disponibilitatea de a colabora cu Adrian Năstase, acesta a anunţat că va prezenta un document legat de identitatea ideologică a partidului, astfel încât – citez! – “unii colegi să înţeleagă în ce partid se află”. Din echipa care se conturează mai face parte şi Victor Ponta, peştişorul alunecos al social-democraţiei româneşti. Victor Ponta a lansat deja o maximă antologică: intelectuali sunt toţi cei care au reuşit să citească mai mult de 10 cărţi. În plus, acelaşi Victor Ponta a mărturisit şi o speranţă a lui, legată de politica românească: trecerea lui Crin Antonescu la PSD.
Mă întreb oare ce înţeleg din toate astea baronii PSD din Brăila! Gheorghe Bunea Stancu, de pildă, cred că a rămas perplex când a auzit de această formulare ambiguă, bizară, a lui Adrian Năstase: identitate ideologică. Adică cum vizavi ca şi respectiv? Păi, are buletin de identitate, ca toţi oamenii, nu? Iar ideologiile – istoria ne-a dovedit-o! – fac rău la sănătate şi la buzunar.

Citeşte mai departe

Iubirea, o nenorocire

Ataşamentul nu-i un sentiment care să pună pe gânduri pe nimeni. Nu-i periculos, mai ales când se exprimă pe marginea unei logici uşor de priceput pentru oricine. Ataşamentul vine, de regulă, în urma obişnuinţei, cam asta-i dogma socială. Dacă se produce altfel, societatea devine circumspectă. Ataşamentul brusc faţă de ceva, fără raţiuni din cele mai general acceptate, dă de bănuit şi naşte suspiciuni. Un om care devine ataşat faţă de ceva, din considerente de neînţeles pentru ceilalţi, este izolat imediat şi pus sub o supraveghere atentă. Procesul de monitorizare este neîntrerupt şi foarte strict. Societatea priveşte cu un ochi vigilent şi acţionează rapid. Cazul fericit este acela în care, la capătul pândei, se constată că ataşamentul este condiţionat de o valoare economică. Se poate răsufla cu uşurare, a avut loc încă o dare în vileag, inexplicabilul nu există. Fiecare sentiment, fiecare emoţie durabilă, trebuie să aibă în substanţa lor o acoperire economică. Gratuitatea nu-i permisă, nici măcar la teatru sau la film. Tot ce poate fi evaluat în bani este normal. Tot ceea ce nu poate fi identificat pe harta trăirilor contabile este anormal, deci periculos. Dacă la baza unui sentiment nu stă un profit uşor de recunoscut, maşinăria socială se dezlănţuie şi aplică sancţiuni. Pentru, că în acest caz, ataşamentul se constituie într-un preludiu a ceva de neînţeles, înspăimântător şi imposibil de prins în noţiune: iubirea.

Ho tes hesychias eros

Iubirea de linişte, Editura SAECULUM I.O., 2001

Introducere şi note de ANTONIO RIGO

Traducere de DANIELA NEAGU şi MIHAELA BUSUIOC

America, America! IQ-ul face diferenţa

de DIANA CORCAN

În sistemul de învăţământ american, coeficientul de inteligenţă se măsoară cu metrul şi materia cenuşie se toarnă în tipare. Se potriveşte? Nu se potriveşte? Dacă nu, rezultatul e unul singur: repartizarea în clasele speciale a celor care nu întrunesc nişte coeficienţi stupizi dintr-un tabel al cărui autori sunt nişte minţi aliniate şi subţiri ca untul de pe o tartină.

Alisa Istoria în Ţara Nimănui

O veche piesă de teatru, de Cristian Robu-Corcan

Personaje

Alisa

Maestrul de Ceremonii

Iepurele Nebun

Pălărierul

Bursucelul

Dl.Omidă

Pisica

Ducesa Şeherezada

Primul Evreu

Al doilea Evreu

Al treilea Evreu

Regina Vestului

Regina Estului

Procurorul

Beţivanul

Alte personaje

Interviu cu DUMITRU LEAHU,

Preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici

din România, filiala Brăila

1. Vorbiţi-ne puţin despre dumneavoastră. Din ce an sunteţi preşedintele acestei asociaţii? Care au fost motivele care v-au determinat să vă angajaţi în a fi la conducerea ei?

PSD şi PDL, diferite şi totuşi la fel

PSD-ul pare a dori să se restructureze. Mircea Geoană este considerat a fi vinovat de pierderea alegerilor. Soţia lui Geoană pune vina pe “flacăra violet” şi acuză ca nefastă prezenţa lui Ion Iliescu la pupitrul cu butoane decizionale. Ion Iliescu, dispreţuind povestea cu “flacăra violet”, vrea să readucă la conducerea PSD un vechi copil al său, substanţă din substanţa sa, Adrian Năstase pe numele lui. PSD-ul este împărţit în trei. O parte disperată, dezarticulată, condusă de Mircea Geoană; o parte iliesciană, grea de cap şi de păcate, de care s-a lipit, la fel de disperat ca Geoană, Adrian Năstase; o parte reprezentată la vârf de Miron Mitrea şi Cristian Diaconescu. Soarta acestui partid depinde, în schimb, de modul cum percep lucrurile baronii din teritoriu. Dacă viziunile politice ale celor trei facţiuni sunt discutabile, amendabile şi, nu în ultimă instanţă, de înţeles până la un punct, despre baronii din teritoriu nu putem spune decât că îi doare-n cot de “politică” şi “viziune”. De aceea, indiferent de cine va prelua conducerea partidului, PSD-ul nu va putea funcţiona, un timp, decât în virtutea aceloraşi reguli nescrise care l-au transformat în partidul cel mai corupt pe care România l-a avut de la Revoluţie încoace. Rămâne, însă, dorinţa celor care vor să-l impună la vârf pe Cristian Diaconescu de a transforma PSD-ul într-un partid care să iasă din reculul trecutului şi să se articuleze pe un electorat care reprezintă viitorul.

Citeste  mai departe