Sorin Delaskela – “Noaptea pisicilor lungi”

Sorin Delaskela a debutat în 1995 cu volumul “Animalul confesiv”. Apoi a mai publicat trei volume de eseistică: “Despre tăcerile lui Dumnezeu”, “Somnul literei” şi “Mic jurnal împotriva maturităţii”. În 2007, la editura Brumar, i-a apărut romanul “Abisex”. Şi-a lansat la Bookfest 2010 volumul “Noaptea pisicilor lungi”, cartea despre care vom spune câteva cuvinte.

“Noaptea pisicilor lungi” – o parafrază montată în cheie aparent ironică – reuneşte 30 de fragmente prozastice, dispuse într-o atrăgătoare devălmăşie, conexate nu atât printr-un ton unitar, cât printr-o fixare atentă a interiorităţii ce străbate ca un fluviu subteran textul. Stările, percepţiile, senzaţiile devin valori consacrate în regim de urgenţă, acoperind spaţiile unde ritmul sau pretextele psihologizante sunt obligatorii pentru un cititor comun. De dincolo de amintiri – unele redate, realmente, prin reuşite evocări, duse până aproape de graniţa “stilului” – răzbat amintirile secunde, revalorificate imagistic şi reconsiderate literar. Inserţiile cu trimiteri nu atât religioase, cât etico-morale, fac materia din care Sorin Delaskela îşi trage seva pe care, la rândul ei, o supune unui alt proces – lung, interminabil şi chinuitor: vechea controversă nabokovian-dostoievskiană. Acesta este un reper constant în proza lui Delaskela, o întrebare pe care, cu vădită neplăcere, o ridică, totuşi, din onestitate, ca pe un foişor din care, vrei sau nu vrei, totul se vede limpede. O caracteristică a prozei lui Delaskela constă în montarea, mai întâi, a unui cadru moral de instanţă incontestabilă, apoi opunerea, fără şanse de izbândă şi cu preştiinţa unui asemenea deznodământ, a patosului auctorial. Oare Dumnezeu a făcut trupul mai tare ca sufletul sau sufletul mai tare ca trupul? – aceasta-i “controversa” arătată mai sus, dilema. De aici se naşte şi dialectica unui anumit mod de a face literatură, din încercarea disperată de a crea condiţiile ideale în care Nabokov să poată fi conciliat cu Dostoievski. Răspunsul lui Delaskela este nuanţat: amândoi au dreptate, Nabokov pentru că glorifică trupul bazându-se pe ceva irezistibil – falusul, Dostoievski pentru că scoate la suprafaţă eternul şi incontrolabilul – “adâncul”, sau sufletul. De aceea, cuvintele lui Felix Nicolau sunt inspirate, bine direcţionate spre o cheie de lectură lămuritoare: “O teribilă disperare ţipă dintre pagini. Cinismul ascunde o sensibilitate adolescentină. Ca să pricepem, trebuie să citim în răspăr. Sub negru este însă mult alb.”

Sorin Delaskela, cel puţin în acest volum, nu dă măsura unor ambiţii literare, dar se alătură, riscant, unui grup restrâns de scriitori care, împrăştiaţi prin lume, singuri şi retractili, au o calitate comună: ştiu foarte bine că literatura nu mântuieşte. Exact acelaşi lucru îl spune şi Delaskela în prologul volumului – “Literatura nu ne va mântui” – şi cu exact această afirmaţie, consider eu, ar fi trebuit să se termine “Noaptea pisicilor lungi”.