Concertul inaugural al sălii “Lyra”

Când spunem Societatea Filarmonică Lyra vorbim de ani de nesfârşite lupte prin instanţele de judecată, adversarii adevărului istoric şi juridic fiind instituţiile publice din Brăila, reprezentate, pe parcursul procesului de revendicare, de exponenţi care acoperă o bună parte a spectrului politic. Nu întâmplător doctorul Teodorescu reprezintă o legendă vie a Brăilei, personalitatea sa incandescentă depăşind cu mult graniţele muzicii. Un singur om împotriva unui sistem indiferent, somnoros şi greoi reprezintă o secvenţă socială de mare amploare, care atrage nu numai atenţia, ci şi adeziunea oricărui om cu o minte şi o simţire sănătoase.

Citeşte mai departe

Cultura brăileană

Cultura brăileană de dată recentă reprezintă o parodie atât de tulbure, încât nimic din ceea ce vezi nu este ceea ce pare a fi. Totul este atât de abil amestecat, încât omul neavizat, dar care, din cine ştie ce motive, ar dori să surprindă fluxul valorii autentice, se trezeşte descumpănit într-un vârtej ameţitor în care se combină, catastrofal, mostrele de reală ţinută intelectuală şi artistică cu tumbele instituţionale ale imposturii. Fiind intim legat de fenomenul literar, evident că un festival de poezie organizat la Brăila îmi atrage atenţia. Două sunt motivele curiozităţii mele: 1. – “Festivalul poeţilor din Balcani” este finanţat din bani publici; 2. – am stat, la un moment dat, la baza iniţierii unui festival literar în Brăila, ba chiar am participat direct la elaborarea regulamentului festivalului precizat mai sus, regulament care, evident, se află acum într-o cu totul altă formă. Propunerea mea insistentă era, şi ea, cu totul alta. Am considerat – şi nu am fost singurul – că un festival literar la Brăila nu poate sta decât sub umbrela generoasă a lui Panait Istrati, personalitate de talie mondială, încă discutată şi dezbătută în spaţiul european. Apoi, am mizat pe decernarea unui premiu care să devină de notorietate naţională, or pentru asta se cereau minime condiţii de bun simţ cultural: numirea unui juriu format din critici consacraţi, cu autoritate incontestabilă, aflaţi la vârful fenomenului; invitarea reprezentanţilor revistelor prestigioase şi vizibile, a celor în jurul cărora se dezbat chestiuni de interes naţional şi internaţional; prezentarea publicului brăilean a unor personalităţi care nu mai fac obiectul vreunui dubiu şi care nu mai sunt la dispoziţia părerii unuia sau altuia.

Citeşte mai departe

Două cărţi

1. ISABEL VINTILĂ - Gellu Naum ¤ O călătorie spre arhetipul interiorităţii

Isabel Vintilă s-a născut pe 29 aprilie 1981 la Suceava. A absolvit cursurile Facultăţii de Litere şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii “Ştefan cel Mare”. După un masterat de “Literatură română postebelică”, obţine titlul de doctor în filologie cu o teză care poartă titlul volumului de faţă. Debutează cu proză scurtă în revista “Steaua” şi publică studii de specialitate în “Contemporanul. Ideea europeană”, “Bucovina literară”, “Hyperion” etc. Traduce din Sylvia Plath, Allan Ginsberg, Rita Dove, Gherasim Luca etc.

 

 

Un proiect ambiţios, într-adevăr, după cum afirmă şi Ion Pop. Evitând acel spaţiu al criticii literare româneşti – de tradiţie aş putea spune – care se axează pe reperele discursive ale operei literare pentru a o evalua estetic, Isabel Vintilă iniţiază o “cercetare compozită” (citim în Argument), în interiorul căreia Ion Pop identifică elemente prefigurate de doctrinarii francezi ai suprarealismului. Atrag atenţia – ţinând cont de solul nefertil pe care pică – aspectele ce ţin de “fenomenologia imaginarului”, pentru că, de altminteri, “momentul” ultimului deceniu literar românesc este fundat pe negaţia absolută a “interiorităţii”, prin dezvoltarea unor principii de expresie tranzitivă care fac ravagii.

O importantă observaţie o face Al. Cistelecan: punerea în valoare a unor segmente ce au scăpat exegezei anterioare se face printr-o “interpretare de tip investigativ”.

 

2. ALEXANDRU OVIDIU VINTILĂ – Cartea lui Koch

Alexandru Ovidiu Vintilă s-a născut pe 26 septembrie 1977 la Suceava. Este absolvent al Facultăţii de Istorie – Filozofie şi al Facultăţii de Inginerie şi Management Agroturistic. A debutat cu volumul de poeme caricatura de cretă, în 2003, apoi, în 2008, îi apare miezonoptice. tradiţia rupturii. În prezent este redactor al revistei “Bucovina literară” şi membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni.

 

 

cartea lui koch conţine poeme legate între ele prin punerea în scenă a unui efort de resemantizare textuală, intuită la nivelul inovaţiilor sau, mai degrabă, “degenerărilor” controlate ce ţin de sfera “înţelesurilor”. Ilustraţiile ce însoţesc volumul, realizate de Cătălin Alexandru Chifan, punctează realizarea unor mici episoade ce dau întregului o dinamică de dimensiune narativă. Pariul, fără îndoială, este făcut în planul semnificaţiilor, expresivitatea fiind o miză secundă. Referinţele livreşti nu transpar din aluviunile unui fenomen de transfigurare culturală, ci sunt mânuite în forma lor matriceală şi puse în contradicţie flagrantă cu o realitate imbatabilă. Cu toate acestea, după cum avertizează Emanuela Ilie pe coperta a IV-a, senzaţia că Alexandru Ovidiu Vintilă rămâne intim legat de “dimensiunea sacră a poeziei” este puternică.

Scurt fragment din poemul viaţa trăită:

adoram pelicanii

în loc de braţe aveau aripi

în loc de peşte

o poftă imensă de viaţă

în fiecare an plecau

în america se întorceau

odată cu berzele când

beau deveneau melancolici

vorbeau o păsărească ciudată

parcă spuneau rugăciuni gentili…

 

 

Bunea Stancu PSD = Doamne fereşte!

Multe au intrat pe mâna lui Stancu şi de multe s-a ales praful. Acum Stancu a primit cadou o nouă jucărie: deliciosul Spital Judeţean Brăila şi, implicit, “sănătatea” judeţului. Şi şi-a pus Stancu talonetele la bocanci, ca să pară mai înalt, şi a purces, ca un voievod, la restructurarea actului medical. Într-o primă fază, după ce a privit el atent şi a tras concluziile, a spus competent: prea multe maşini în parcarea spitalului! Apoi i-a venit o idee genială: să cheme vreo câteva sute de angajaţi ai spitalului şi, cu tupeu, atacându-i pe fiecare în parte, să-i ia tare şi să-i pună să semneze un act adiţional prin care se cer singuri afară. A intervenit lidera sindicatului, propunând discuţii pentru găsirea unor soluţii. Stancu i-a vorbit cum numai în Academia Franceză se mai vorbeşte azi şi a acuzat-o că împarte “manifeste”. Urmează o perioadă tulbure în care Stancu se joacă fericit cu sutele de oameni; ba dă afară vreo 600, ba nu mai dă, ba îi place directorul, ba nu-i mai place, ba dă iar vrei câteva sute, ba nu-i mai dă, ba dă Ministerul Sănătăţii în judecată ca să le ia casele la cei vinovaţi, ba renunţă la judecată. În tot acest timp, asmute un oraş întreg împotriva angajaţilor Spitalului Judeţean, ca să aibe omul nostru “asentiment”. În cele din urmă, dă afară vreo 200 şi – stupefacţie! – mai face o treabă “şmecheră”, de om cu “experienţă” în administraţie; pe fondul depunerii la Senat de către PSD a moţiunii simple împotriva ministrului Sănătăţii, marele pesedist Bunea Stancu rade, pe lângă cele 25% impuse de Guvern, încă 20% din salariile angajaţilor Spitalului Judeţean.

Aşa se face că s-a ajuns la ceva insuportabil, iar angajaţii Spitalului Judeţean au protestat spontan. Evident că au fost întâmpinaţi nu cu explicaţii, ci cu un detaşament de oameni de ordine care le-au pulverizat substanţe lacrimogene în ochi. Stancu, contactat telefonic, a spus că n-are nici o treabă, el a numit manageri, deci ei se ocupă de treburi din astea.

Recomandare… Atât cei disponibilizaţi după criterii de neînţeles, cât şi cei rămaşi cu 5, 6 milioane pe lună, trebuie să admită că Stancu, într-un mandat şi jumătate, a făcut şi lucruri bune, care conduc la prosperitatea judeţului. Astfel, angajaţii Spitalului Judeţean, bolnavii disperaţi că nu li se vor asigura serviciile medicale, precum şi toţi cei scuipaţi în gură de Stancu, vor avea următoarele posibilităţi, oportunităţi puse la dispoziţia lor de însuşi preşedintele Consiliului Judeţean: dimineaţa, în loc de micul dejun, să-şi ia copiii şi părinţii şi să meargă la la bowling-ul lui Stancu, unde vor da cu bila pe podea până le va trece foamea şi umilinţa. La prânz, s-o cotească pe lângă Grădina Mare, cu patinele legate de gât, şi să se dea pe gheaţa de pe patinoarul lui Stancu până vor avea gust de pui prăjit în gură. La sfârşitul săptămânii, cu maşinile de teren pe care nu le au, să iasă la plimbare prin judeţ, într-o palpitantă cursă printre craterele artistice din drumurile judeţene – licenţă Bunea Stancu – şi prin nămolul social-democrat de prin satele brăilene. O dată pe lună, musai, trebuie să meargă la capătul lumii, cu transportoare-amfibie, tocmai la lacul Blasova, unde Stancu, special pentru ei, bagă vreo 8 milioane de euro ca să se distreze tot şomerul.

Acum să vă spun partea bună. Peste tot trebuie plătit din banii care nu există. Astfel, din plăţile făcute din banii care nu există, Stancu va încasa bani la bugetul judeţean şi va construi o Brăilă care va aduce sensibil cu New York-ul.

Poate vi se pare o glumă, dar fix această glumă a propus-o Bunea Stancu şi fix pentru această glumă a fost ales preşedinte de Consiliu Judeţean.

Citiţi şi aici. (Marian Coman)

Şi aici. (Cati Lupaşcu)

2 edituri noi

Prima: Casa de Pariuri Literare.

Aici.

Nu mă îndoiesc, în acest prim exemplu, de o anumită calitate a cărţilor care vor apărea, de o ştachetă sub care nu se va coborî.

A doua: Herg Benet Publishers.

Aici.

O superbă abordare grafică. Vom vedea şi conţinutul.

Alexandru Vakulovski – “157 de trepte spre iad”

sau Salvaţi-mă la Roşia Montana.

A apărut în editura Cartier, în colecţia “Rotonda”.

 

O puteţi cumpăra de aici.

Şi coperta a IV-a, cu un text de Mihnea Blidaru (Luna Amară)

Laszlo Alexandru – “Muzeul figurilor de ceară” (I)

E vorba de o culegere de polemici, apărută la “Paralela 45″, în 2009.

În această carte se iartă totul, dar nu se uită nimic. Iar Laszlo Alexandru face acest lucru de pe poziţia celui care nu are nici spatele asigurat, nici centură de salvare la purtător. Exerciţiile sale de etică indignată, cum le numeşte, se produc de pe o poziţie socială fragilă, care poate fi supusă reducţiunilor de toată mâna. Din această perspectivă, Laszlo Alexandru este, poate, singurul intelectual român contemporan care îndrăzneşte să se producă public asumându-şi o singurătate atroce, dar limpede, asanată exemplar de confuzii. Şi nu întâmplător am adus în discuţie acest aspect; n-am identificat până acum o voce publică pregnantă, mai ales din zona culturală, care să îndrăznească să articuleze un discurs critic clar înainte de a se asigura de poziţia unei securităţi confortabile.

După “Explicaţiile preliminare”, urmează patru mari părţi: “Paşi de rac”, “În conştiinţa noastră”, “Aşa s-a călit oţelul” şi “Epilog”. În “Idei care ucid” (primul text din “Paşi de rac”) “impulsurile spirituale de stupefacţie” prefigurează o manieră naturală de abordare, Laszlo Alexandru fiind, pentru orice cititor onest, o conştiinţă etică şi morală care nu iniţiază nici un demers decât după ce stabileşte fără dubii graniţa dintre argumente şi explicaţii. Şi în acest punct se impune o mică observaţie: în timp ce Laszlo Alexandru nu admite, în materia polemicii, o altă expresie de gândire decât cea care-şi este îndestulătoare sieşi exclusiv prin captarea argumentului, combatanţii preopinenţi, cu suflul unei mari explozii de ranchiună, debordează de explicaţii montate demagogic în răsuflate sofisme. Calitatea argumentului rezidă din capacitatea lui de a produce mişcări de conştiinţă, adică de a antrena raţiunea în fiinţă, în timp ce explicaţia produce doar bârfă ambientală, chiar dacă flecăreala cu pricina, pe lângă borcanele pe care, invariabil, le sparge copios, poate fi, de multe ori, cu totul strălucită ca oratorie. Se întâmplă, cumva, ca în literatura română de dată recentă: dacă expresia literară este argumentul unei interiorităţi indubitabile, emiţătorul este repudiat, asasinat prin omisiune sau executat prin solidaritate; dacă expresia literară este explicaţia unei lipse totale a interiorităţii, emiţătorul este ovaţionat ca un mare creator de “direcţii”, iar amatorii de trend şi “optimism” se grupează spontan în jurul unei mari pofte de veselie şi bâţâială sfidătoare. De aceea, cele mai reuşite cârpeli literare care fac parte din infinitele scenarii de punere în valoare nu reuşesc să produc nimic mai mult decât antren.

“Mă uit în urmă la tot ce s-a întâmplat şi nu ştiu ce să zic. Poate că efortul meu n-a fost inutil.” Aşa încheie Laszlo Alexandru “Epilog”-ul.

O să revin cu o prezentare amănunţită a volumului. Se merită cu prisosinţă, fie şi doar din rostul unui efort personal.

Mircea Martin – “Dicţiunea ideilor”

Am întârziat cu această recomandare. Sentimentul categoric era acela că aşa ceva nu se “recomandă”. E pur şi simplu respingătoare ideea că Mircea Martin ar trebui “recomandat”. Cui să-l recomanzi?

Mircea Martin nu-i numai “unul dintre rarii profesori care produc gândire live”, cum spune Iovănel, ci singurul care produce gândire în zarzavatul critic românesc, iar retractilitatea în faţa cantităţii, “autismul estetic” şi (pre)lungile tăceri fac parte dintr-un proces care-şi are raţiunea lui de a fi. Nu putem vorbi de o “evoluţie” în interiorul unei paradigme care, înainte de a începe “să fie”, era deja prefigurată.

Mircea Martin pare a fi singura minte critică în “mişcare” într-o literatură statică, imobilă intern, încarcerată fatal în corsetul “talentului” inexpresiv.