Dan Tapalagă – Generaţia fără însuşiri

Jucând cu dibăcie comedia „imparţialităţii“, jurnalistul fără convingeri se adaptează rapid, în funcţie de conjuctură, întrucât şi-a lăsat spaţii largi de manevră. Dacă azi se taie pensii şi salarii, vor fraterniza unsuros cu poporul, deoarece „uman, cultural şi intelectual“ se declară, după cum am aflat, de stânga. Empatizează cu suferinţa celor mulţi, se luptă în numele lor cu puterea şi cu tagma jefuitorilor.
Dacă mâine discutăm despre efectele crizei, vor plânge abundent şi uleios pe umerii oamenilor de afaceri terorizaţi de incompetenţa guvernului. Doar îi ştiţi.

 

Soluţia este încurajarea noii generaţii de jurnalişti / scriitori / comentatori şi analişti să-şi asume lejer identitatea, să-şi expună credinţele fără teamă, complexe sau calcule meschine.

Aici.

Dragoş Paul Aligică – Dreapta contra Stânga în dezbatere publică, fără menajamente

Cei ce urmaresc atenti tonul si dinamica dezbaterii publice din Occident remarca imediat un lucru fara precedent: Disperarea acuta a ideologilor si purtatorilor de cuvant ai stangii. Este de inteles: Baza lor sociala de putere politica se clatina. Mai mult, pierd pe zi ce trece pozitiile de autoritate morala si intelectuala (inclusiv capacitatea de a domina si dicta parametrii dezbaterii publice si fluxului mass-media). Sunt pozitii pe care le controleaza autoritar de decenii si despre care ajunsesera sa creada ca sunt un monopol de drept divin. Mai important insa este faptul ca un intreg univers doctrinar, intreaga lor lume mentala, cu miturile, fobiile si iluziile ei, se prabuseste. Confuzia, dezorientarea, panica sunt palpabile de sus pana jos.

Socul realitatii anunta ca s-a ajuns la scadenta. Tripla criza -economica, politica si cultural-morala- a Americii si Europei Occidentale este mai presus de orice criza unui intreg sistem institutional si de politici publice izvorat din idei. Ideile stangiste. Acum aceste idei isi dau in sfarsit masura. Grefate cu fervoare timp de decenii pe corpul sistemului liberal-democrat capitalist occidental, au ajuns ca pana la urma sa-l blocheze.

Ironia este dubla. In lupta dintre Marx si Weber, Weber are ultimul cuvant. Ideile sunt cele ce schimba lumea. Lupta de idei, nu mecanica modurilor de productie este motorul istoriei. Avem privilegiul sa asistam la un studiu de caz istoric. Agitatia stangistilor care incearca disperati zilele acestea sa recapete pozitia hegemonica in dezbaterea de idei, este o dovada vie ca in ciuda reverentelor pe care le fac marxismului si altor determinisme structuraliste, acestia au totusi intuitia faptului ca miza reala se joaca la masa luptei de idei.

 

Citeşte mai departe

Vladimir Tismăneanu – Redarea demnităţii de a gândi

 

Despre comunism. Destinul unei religii politice s-a născut din efortul de a desluşi destinul comunismului ca religie seculară, ca utopie gândită în sensul explicării misterului vieţii şi totalităţii lumii. Un delir utopic, fără îndoială, dar care, în asociere cu resentimentul social, prin instituirea de tiranii mitocratice, după cum spune Vladimir Tismăneanu, devine mizerie pură. Mizeria utopiei nu s-a articulat pe fundamentul unor “erori subiective” (Rosa Luxemburg, Critică a revoluţiei ruse), ci pe chiar formula sa teoretică. Vladimir Tismăneanu atrage atenţia asupra faptului că, pretinzând a pune bazele paradisului terestru, comunismul nu a fost, de fapt, decât o religie politică de expresie soteriologic-seculară, o himeră cu capacitate de mobilizare şi seducţie. În partea instrumentală, când ideologia a devenit regim politic, explozia de resentiment social a dus la instituţionalizarea urii, pe care a susţinut-o în ritmul demonic caracteristic bolşevismului prin ostilitate în faţa valorilor şi prin anihilarea memoriei. “Saltul din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii” rămâne fatal agăţat în mitul egalitarist marxist, care încă mai cerşeşte revoluţia cataclismică. Credinţa mesianică şi escatologică în utopie era un fenomen greu de înţeles la vremea când Czeslaw Milosz scria Gândirea captivă. Astăzi, totalitarismul comunist, ca joncţiune între teroare şi doctrină, este mult mai uşor de disecat, pe de o parte graţie seriozităţii cu care mediile intelectuale occidentale au tratat marxismul, iar pe de altă parte, paradoxal şi cu valoare de exemplu, grupărilor de mentalitate totalitară care au preluat în forţă anii postcomunişti constituindu-se în aşa-numita “societate necivilă” (Stephen Kotkin). Conceptul totalitar de libertate exclude libertatea celui care gândeşte altfel. În fond, se întreba Milosz, cine sunt cei care nu acceptă această necesitate absolută a ideologiei? Cum cine? Cei care “nu înţeleg”. Soluţia în cazul lor este glonţul sau închisoarea. Iar Vladimir Tismăneanu, în chiar prefaţa la ediţia românească a Gândirii captive trage concluzia într-o formulare memorabilă: “Ideologia te învaţă ca în numele unei iubiri abstracte pentru umanitate să urăşti oamenii în carne şi oase”.

 

Citeşte mai departe

Ancheta Obiectiv Cultural

A fi marginal presupune, în linii mari, a fi în afara cadrului cultural general. Mai exact, a percepe şi a traduce lumea de pe alte poziţii ontologice decât cele consfinţite prin teorii, curente sau conjuncturi instituţionale, care, la un moment dat, deţin statut de decident asupra destinului prezent al unei culturi. Chiar dacă, în condiţia lui, marginalul a suportat diverse nuanţări, el pare să se fi impus, până la urmă, ca un sinonim al eşecului. Eşec în sensul unei interiorităţi neliniştite în originalitatea ei, ce pune probleme prin refuzul compromisului ideatic, stilistic, existenţial. Compromisul, se pare, s-a consacrat, pentru anumite perioade de timp, ca fiind reţeta oficială de dobândire a prestigiului. Pe de altă parte, într-un dialog cu Sorin Cucerai, Viorel Padina conchide astfel: “Deşi nu l-au omorât pe «Ave» (Viorel Padina, n.r.) ca pe Ursu şi nici nu l-au băgat în puşcărie sau expulzat ca pe Goma, totuşi ei – cenzorii şi securiştii – l-au ucis pe poetul Viorel Padina. Sau nu?”.

Deci, ce-i cu marginalul acesta? Şi poate fi el “ucis” sau nu?

 

Citeşte mai departe

Interviu cu VIOREL PADINA

- Despre “Apelul către Europa”, Sorin Cucerai spunea că este “singurul text vădit anticomunist produs de vreun intelectual român în anii ’80″. Ne gândim că sub imperiul acestei convingeri l-aţi scris. Cu atât mai mult cu cât, aminteaţi, în timp ce generaţia 80 nu părea preocupată de “soarta ţărişoarei”, dumneavoastră eraţi puternic implicat emoţional. E o diferenţă între a protesta împotriva unui om sau unei instituţii şi a protesta împotriva unui sistem. Subliniaţi-ne, vă rugăm, această diferenţă.

 

 

- Da, e o diferenţă între a contesta un satrap sau o birocraţie tembelă şi a contesta sistemu comunist însuşi, chestie pe care nici măcar “Carta 77″ ori manifestele programatice ale “Solidarităţii” poloneze, câte vor fi existat, n-au făcut-o. Nici “Carta 77″ la care se raliase Goma, nici greva minerilor condusă de prietenul meu de astăzi, Costică Dobre, nici “Solidaritatea” lui Walessa or Michnick, nici, apoi, disidenţii ce vor mai fi fost (unii dintre ei cu voie de la Miliţia ce se pregătea de perestroika şi de glassnost, păi cum drea… oops) n-au contestat în mod explicit – trebuie spus – fundamentele regimului colectivist or ideologia acestuia, ci au atacat aspecte punctuale ale sistemului, cu slogane sau critici ţinând de respectarea drepturilor omului – aşa cum erau ele prevăzute în mod formal în constituţiile statelor comuniste, de altfel -, de respectarea drepturilor sindicale sau a libertăţii de conştiinţă & exprimare etc., ori l-au criticat doar pe Ceauşescu, “pentru că a întinat nobilele idealuri ale socialismului”, e.g., fără însă a pune radical în discuţie constituţionalitatea or legitimitatea comunismului ca sistem politic.

 

Citeşte mai departe