Extraordinarul Olavo de Carvalho

Între Lucifer și Satana

 

Indiferent ce crezi sau spui, oricât de important, de elevat şi de frumos ți s-ar părea, este ceva gândit sau spus în cadrul realităţii, şi nu deasupra ei; nu este decât un nou eveniment întâmplat în fluxul temporal și cosmic în care ești târât ca și zilele, viețile, atomii şi galaxiile, şi nu o evadare miraculoasă în afara şi deasupra a tot ceea ce există. Deşi conţinutul intenţionat al acestor gânduri se referă la “tot”, la “Univers”, faptul că le gândești nu te pune mai presus de toate, ca pe un judecător suveran şi transcendent, ci doar imită, din interiorul imanenţei, acel aspect limitat al transcendenţei, la care te gandești în acel moment. Nici o fiinţă umană nu judecă Universul, întreaga realitate. Când el inventează sentințe care par să o facă, poate reuși cel mult să se judece pe sine însuși.

 

Citeşte mai departe

Cristian Preda – Rumânii fericiţi

Vot şi putere de la 1831 până în prezent

 

 

Vladimir Tismăneanu: „Nimeni nu cunoaste mai bine si mai profund decit profesorul Cristian Preda aventurile spatiului electoral romanesc din ultimele aproape doua sute de ani. Inarmat cu o redutabila cultura comparativa, atent la detalii, dar si la semnificatiile de lunga durata ale diverselor momente istorice explorate, autorul ne ofera un fascinant si indispensabil manual interpretativ al vietii politice romanesti de la debutul modernitatii democratice si pina astazi.”

 

O puteţi lua de aici.

“Caliban, du-te la şcoală!”

C. Rogozanu este amuzat de prefaţa lui Vladimir Tismăneanu la Omagiu Cataloniei de Orwell. Vladimir Tismăneanu îi răspunde.

Nu înţeleg în ruptul capului de unde are atâta şi atâta răbdare Profesorul Tismăneanu. Şi cum de-şi poate face timp pentru aşa ceva. Caliban nu se duce la şcoală, el vrea să coordoneze Şcoala. Caliban nu vrea să convingă, Caliban vrea să păcălească. Caliban e deştept, nu inteligent! Caliban a aflat că Lumea poate fi orice, deci de ce să n-o conduci? Caliban nu crede în nimic, de ce ar crede în Şcoală? Caliban se răzbună pentru că nu crede în nimic. Caliban va prinde şi ziua în care un alt Caliban îi va bea sângele dintr-o strachină, în plină şedinţă de Comitet Central, unde alţi Calibani plâng teatral de mila “muncitorilor”. In fine…

Singurul lucru care merită citit din toată tărăşenia – eu consider că nu s-a întâmplat nimic, decât puţin jeg pe care-l recomand terapeutic celui care l-a împrăştiat – e răspunsul lui Vladimir Tismăneanu la “miştoul” lui Rogozanu.

Redau un scurt fragment:

Aflu deunăzi că dl C. Rogozanu râde în hohote citind prefaţa mea la Omagiu Cataloniei de Orwell. Îmi dă şi lectii de istorie politică a secolului XX.  Mă acuza de pseudo-citare şi, de fapt, de mistificarea pozitiei lui Orwell. Există totuşi o consolare aici: dl Rogozanu a a ajuns în fine să citeasca Omagiu Cataloniei. Chiar daca destul de târziu pentru cineva care se prezinta drept critic al ideilor dreptei si promotor al celor de stânga.

I-a displacut teribil prefata mea. Mă aştept la alte mustruluieli cand va citi, daca va citi, ce-am scris despre 1984, tot ca prefata.  Banuiesc ca-i va sugera d-lui Silviu Lupescu sa scoata acele texte “daunatoare” din editiile urmatoare, tot asa cum se mira cu ceva timp in urma ca n-am eliminat in editia a II-a studiul introductiv de Dan Pavel la Reinventarea politicului (scris la editia I-a, in 1997, cred) pentru ca intre timp, nu-i aşa, Dan Pavel a facut şi a dres… Iată o proba ca dl Rogozanu ar putea lucra cu succes pentru un renăscut Minister al Adevarului (se numea candva Directia Presei si Tipariturilor, i.e., cenzura).  Mă (şi ne) învaţă ce a fost POUM (Partido Obrero de Unificacion Marxista), ba chiar si ce-a fost Razboiul Civil din Spania. Mai demult imi reprosa ca n-am crescut langa lunca Siretului (ma rog, o imputare nu tocmai marxista…)

Perfect adevarat, imi fac aici mea culpa, dar am crescut intr-o familie pentru care amintirea Razboiul Civil spaniol era cat se poate de vie si dureroasa. Tatal meu si-a pierdut bratul drept in batalia de pe raul Ebro, in 1938. Avea 25 de ani, franchistii au tras cu gloante dum dum (interzise prin conventii internationale), a fost ranit şi exista riscul sa sara in aer. Bratul i-a fost amputat pe front, la un punct sanitar, fara anestezie.

Mama, studenta la medicina in anul III, era infirmiera la Spitalul International unde a fost apoi tratat. Doctorul, de fapt directorul spitalului, un social democrat german, se numea Glaser. Fiica sa, Erika (ai carei parinti au murit in timpul bombaradarii Londrei de catre nazisti), avea sa fie ulterior adoptata de Noel Field, personaj enigmatic implicat in marile procese din anii 50.  Sub numele Erika Wallach, avea sa scrie ea insasi o carte cutremuratoare despre propria experienta carcerala in RDG.  Mama mea a fost apropiata de Erika si a sperat sa o revada vreodata in viata. Nu s-a intamplat.  Marea jurnalistă Flora Lewis de la International Herald Tribune a cunoscut-o bine pe Erika cu care a stat de vorba pentru cartea ei despre Noel Field. Am discutat cu Flora Lewis despre Erika si despre războiul din Spania la Budapesta, in martie 1999, cand a venit la conferinta “Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and their Aftermath” (organizată la CEU împreuna cu Sorin Antohi).  În acest ciudat veac douazeci, totul se leagă, urmând parcă o logică borgesiană…

Ca mare mutilat de razboi, tatal meu a facut parte, impreuna cu mama, din grupul care a ajuns in URSS in septembrie (sau poate octombrie) 1939, după înfrangerea taberei republicane si perioada petrecuta la Gurs în lagarul de refugiati din Franta (despre acele lagare si acei refugiati de nimeni doriti, “scum of the Earth” , a scris Koestler; intr-un asemenea lagar marele scriitor a compus prima versiune din ceea ce avea sa devina Darkness at Noon).  Pe acelasi vapor se aflau unii membri guvernului republican, intre care Juan Comorera (altii plecasera spre Mexic).  La Leningrad, pe demnitarii Republicii invinse ii asteptau Dimitrov si conducerea Internationalei a III-a (tezaurul fusese de-acum acaparat de Kremlin).  Din partea PCdR a venit secretarul general, Boris Stefanov, care, desi anti-fumator fanatic, i-a oferit tatalui meu un pachet de tigari. In anii razboiului, ai mei s-au imprietenit cu comunistul spaniol Ramon Mendezona, ulterior membru al Biroului Politic. Erau la Moscova cand a murit (s-a sinucis?) Jose Diaz, secretarul general al PC Spaniol in anii Razboiului Civil. Mendezona a participat, din cate tin minte, la inmormantarea tatalui meu. Am fost eu insumi coleg de clasa si apropiat prieten la inceputul anilo 60 cu Alejandro Pujolar, fiul lui Federico Melchior, alt personaj important in ierarhia comunismului spaniol, directorul lunarului teoretic Nuestra Bandera. Familia lui Alex (asa ii spuneam noi) venise din Franta, cred ca in 1961, cand generalul de Gaulle decisese expulzarea militantilor comunisti spanioli. Mama sa era pictorita, un frate, Carlos, avea sa studieze regia de film la Moscova.  Locuiau intr-un apartament din blocul in care se afla reprezentata firmei aeriene Sabena.  Au revenit in Franta dupa 1966. L-am mai revazut o singura data pe Alex, cred ca in 1970, era intr-o scurta vizita in la Bucuresti. In anii 70 am citit, gratie prietenului meu Radu Stern, cartea lui Semprun Autobiografia lui Federico Sanchez. Era tradusa in romaneste “numai pentru uz intern” cum se spunea in acea vreme.  Circula clandestin, o citeau cei cativa aficionados ai literaturii deziluziei si desteptarii.  Ultima carte pe care o citea mama mea in momentul cand s-a stins din viata era L’ecriture et la vie de Semprun.  Vorbeste acolo despre Buchenwald si despre felul cum rememora, ca exercitiu de supravietuire, pasaje din Geschichte und Klassenbewusstsein, cartea mesianic-marxista a tanarului Lukacs. O carte fara de care nu poti pricepe nimic din aventura intelectuala a veacului al XX-lea (Zizek o considera una din cartile sale de capatai, iata poate o ratiune pentru admiratorii sa o citeasca).

Citiţi mai departe aici.

Sau aici:

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/07/27/hohotele-de-ras-ale-domnului-rogozanu-sau-cum-se-desfigureaza-istoria-secolului-xx/