O noapte în Parnas, 2003, editura Macarie
Cronici, referinţe critice: Raluca Dună (Luceafărul), Liviu Grăsoiu (Luceafărul), Sterian Vicol (Porto Franco) – nu le găsesc pe net
Gravură în mi bemol, 2006, editura Humanitas, colecţia “Proză”
Referinţe critice: Dan C. Mihăilescu, Cătălin D. Constantin, Mihai Iovănel, Horia Andreescu, Ovidiu Verdeş, Andrei Terian, Florina Pârjol, Paul Cernat… astea nu-s pe net.
Restul citiţi aici:
Când vine vremea gâştelor sălbatice, 2008, editura Tritonic
![resize[1]](http://cristianrobucorcan.files.wordpress.com/2009/10/resize1.jpg?w=450 "resize[1]")
Am încercat să nu supăr pe nimeni, dar sunt sigur că n-am reuşit.
Pentru ca sunt unul dintre cititorii acestei carti, imi ingadui sa spun cate ceva plecand de la remarca facuta de autor: “am incercat sa nu supar pe nimeni, dar sunt sigur ca nu am reusit.”
Trebuie sa invatam ca intotdeauna exista un grup mic de fideli si o opozitie.
Daca ar fi sa-mi raspund mie prin ce anume m-a cucerit aceasta lectura, iata : m-a cucerit prin acea fata a ascunsului care te provoaca sa dezlegi sensuri de dincolo de aparente, valuri si masti, prin introspectie interioara, prin sinceritate si lipsa de sentimentalism, prin cinism (ca forma de protectie?), prin stilul energic si pitoresc pe ici, pe colo…, prin resemnarea inteleapta( si asumata).
Daca puteti empatiza cu aceasta lectura veti gasi atata tristete incat nu poate fi decat luminoasa – in esenta.
Acestea sunt doar cateva din motivele pentru care sunt tentata sa-l citesc pe scriitorul Cristian Robu Corcan.
Exista o categorie de oameni, sa-i numim consumatori de literatura, carora li se intampla, parcurgand un text, sa intre intr-un joc iluzoriu sau primejdios (pana la obsesie) de confundare cu personajul (firesc, pana la urma – si inutil, de altfel).
Mai exista o categorie de oameni care detin arta cuvantului scris, in care intra si opozitia de care vorbeam mai sus.
Ma intreb, de unde si de ce izul asta de haraiala intre ei? Sa fie oare vanitatea? Sa-i deranjeze excesul de subtilitate sau letala ironie (atent mascata)? Oare, pentru unii dintre ei, scriitura domnului Cristian Robu Corcan o fi vreun “motiv de deznadejde ca si o femeie frumoasa si inaccesibila”?Nu stiu.
Imi place sa cred ca, asa cum unele pasari au instinctul magnetic al orientarii in spatiu, domnul Cristian Robu are instinctul intalnirii cu acel “centru unic” al lui, (o putem numi si matrice…) care-i va da plus valoare, dar si o anume greutate.
Pentru ca interventia aceasta nu se vrea si nu va fi un foileton, in secundar, voi incheia cu o poveste japoneza despre tacere, valabila si pentru cei din categoria fidelilor si a acelora din opozitie, acceptata doar de cei ce doresc sa invete, la un moment dat, “drumul spre centru”.
“A fost odata un om care avea o pasare rara. O avea inchisa intr-o colivie si-o ingrijea atat de bine incat zilnic pasarea se facea mai frumoasa si penele ei deveneau mai stralucitoare.Din nebagare de seama, intr-o dimineata omul uita sa inchida portita micutei inchisori. Si pasarea zbura. Zbura atat de departe si intampina atatea necazuri, incat se intoarse intr-o stare jalnica la vechiu-i stapan. Trebuie sa spunem ca, in nechibzuita ei aventura, pasarea aceasta tulburase o multime de oameni care prinsera a-l dusmani pe stapanul ei. Astfel, chiar daca stapanul a putut sa inchida in sfarsit pasarea hoinara in colivie, n-a putut insa sa repare si stricaciunile facute de ea in calatoria ei…La fel se intampla si cu cei care lasa, necugetati fiind, sa le scape gandurile din colivia mintii lor, adauga comentatorul acestei fabule. Si mai spune: “cate vreme tii gandurile intemnitate, ele iti apartin. De indata ce le lasi sa-si ia zborul sub forma de cuvinte, ele scapa si pot sa-ti pricinuiasca mari neajunsuri. Sa fii fericit daca nu se intorc deformate, ciuntite si pline de amenintari pentru seninatatea celui nebagator de seama…”.
Nu trebuie rau inteles talcul acesta presupunandu-se ca indemnul la tacere ar fi un indemn la mutism. Intre a tacea si a stii sa taci este o deosebire.
O sa va scriu pe mail.