Apusul criticii universitare – Claudiu Komartin

A cam trecut vremea predicțiilor și a tentativelor de a imagina un viitor posibil al criticii literare. Sunt ani buni de când lucrurile s-au tranșat destul de clar și la noi. Problema nu e tocmai nouă și fără îndoială ea nu poate fi separată de un declin general al literaturii ca idee-forte, ca bun universal, clar structurat și ordonat, masiv, coerent, perfect suficient sieși. Să afirmi că literatura nu mai ocupă în lumea contemporană locul pe care îl deținea în urmă cu câteva decenii e un truism. Oricine din zona literelor (și, într-un sens mai larg, a umanioarelor) îți va spune ritos că astăzi se citește mai puțin, superficial și în absența vechilor reflexe critice care au reprezentat în ultimele secole fundamentul pe care s-a structurat „marea literatură” a modernității occidentale. Am trecut de faza îngrijorărilor, a naivității mâhnite, a frazelor apocaliptice. Nu, literatura nu a răposat, doar că și-a schimbat principalele repere și coordonate, fiind forțată să se reformuleze păstrându-și în același timp autonomia și încercând să-și conserve memoria intactă. Ergo, critica și istoria literară au devenit niște discipline puse în fața unei alegeri decisive: să se adapteze sau să-și păstreze orgolioase prestigiul cultural și să funcționeze exclusiv pe o piață a valorilor simbolice, să se retragă în universități și conclave academizante ajungând, din punctul de vedere al receptării și al însemnătății publice, un lucru la fel de străin profanilor ca studiile cele mai recente din matematică, fizică, biologie, economie sau medicină.

 

Citeste mai departe

Liviu G. STAN in Viata Romaneasca – Excelent!

Copilăria permanentă din victoria sau eşecul unui act creator

 

A scrie despre o gândire critică de profunzimea şi mobilitatea lui Lucian Raicu pare a implica asumarea unei anxietăţi care te atrage lent în proximitatea eşecului.

De ce?

Deoarece, în cazul în care nu ai avut şansa de-a schimba câteva impresii cu inconfudabilul critic în timpul vieţii, eşti pus instantaneu în faţa unei frustrări: frustrarea de-a opera doar cu ceea ce-ţi rezervă simţurile: a fi, adică, la dispoziţia nevrozei vanitoase de a nu cunoaşte în amănunt acel mister unificabil din inima oricărei gândiri creatoare; mister pe care doar „accesul impertinent” al prieteniei, al unui accidental schimb de intimităţi sau al unui gând scăpat fără voie, ţi l-ar putea revela, brusc, în toată nuditatea lui: cu alte cuvinte, eşti condamnat să rătăceşti cu lumânarea şi penseta prin nisipurile mişcătoare ale Textului, căutând indicii şi mai puţin prezenţe: căci indiciile aparţin depărtării biografice (care este o categorie a eşecului), iar prezenţele intimităţii.

Aşadar, cu proximitatea eşecului în vârful degetelor, voi încerca să compun o sumă de „impresii” (infuzate cu indicii) pe marginea extraordinarului „O sută de scrisori din Paris”: volum care adună selectiv „Scrisorile din Paris” pe care Lucian Raicu le citea săptămână de săptămână la Radio France International, în cadrul emisiunilor în limba română, şi republicate ulterior, tot selectiv, în paginile „României literare”. Selecţia scrisorilor – excelentă, unitară, fiecare scrisoare păstrând cu următoarea un subtil raport de subordonare ideatică – îi aparţine lui Livius Ciocârlie.

Apărută în 2010 la Editura Cartea Românească, „O sută de scrisori din Paris” pare genul de carte care nu trebuie citită sau recenzată cât timp filele îi sunt încă fierbinţi, cât timp ochiul e încă pătruns de foamea lecturii: există în aceste scrisori o vitalitate ameţitoare, o demnitate a distincţiilor, o năucitoare pasiune a formulării şi afirmării lucrurilor cu adevărat importante, care îţi cer să-ţi contramandezi imediatul avânt critic, să-ţi pui în cui imediata poftă de-a „cotrobăi” analitic. Există în aceste scrisori o discreţie a îngândurării care îţi spune să laşi sângele să-şi urmeze liniştit cursul prin vene, să clipeşti lent, să ai răbdare, să acorzi timp, mult timp, să cedezi, tot timpul să cedezi, să aştepţi cu sunetul propriei respiraţii în urechi: ca textul să te asimileze, să te preschimbe, să-ţi şteargă numele din buletin, să-ţi gonească umbra şi să te facă una cu aerul: ca lectura să fie unica experienţă de viaţă ce-ţi poate da senzaţia că uiţi de existenţa Lumii la modul deplin şi la modul definitiv.

 

Citeste mai departe

Un interviu cu Bronisław Wildstein

de Roland Cătălin Pena, Adrian Călugăru

pe ILD (ÎN LINIE DREAPTĂ)

Bronislaw Wildstein s-a născut în 1952 şi este un publicist, jurnalist şi scriitor polonez, fost preşedinte al Televiziunii Poloneze în anii 2006-2007. A studiat filologia polonă la Universitatea Jagielona din Cracovia. Și-a început activitatea în opoziția anticomunistă în timpul studenției, în 1977, a fost unul dintre fondatorii SKS – Comitetul Studențesc al Solidarității – prima formă de opoziție structurată de la Cracovia. Bronisław Wildstein a fost membru activ al Masoneriei, însă ulterior s-a retras complet din orice participare la activitatea lojilor masonice. În septembrie 2006, Wildstein a fost decorat cu Crucea de Ofiţer al Ordinului Renașterii Poloneze, pentru activitatea din opoziția anticomunistă de către preşedintele Lech Kaczynsky.

 

– În Polonia, a fost reconfirmat un premier liberal, iar în Europa marea majoritate a Guvernelor sunt de dreapta. Ce impresie vă provoacă acest aspect ?

– În Polonia, este vorba despre o neînţelegere, care este în mod conştient prezentată. Dar şi în Europa există o problemă cu partidele conservatoare, de dreapta. Să observăm că în Anglia au ajuns la putere conservatorii, dar premierul Cameron nu a făcut niciun efort deosebit pentru a schimba legile, mai ales în domeniul cultural, pe care le-au introdus înainte laburiştii. Sunt foarte curios ce o să se întâmple acum în Spania. Şi mă tem că puterea actuală nu va avea curajul să retragă toate aceste schimbări fundamentale care au avut loc în domeniul cultural. Axul principal al conflictului care desparte dreapta de stânga în Europa, mai ales în Europa Occidentală, s-a deplasat acum în domeniul culturii. Dacă vorbim de domeniul economic, vedem că aceste diferenţe nu sunt mari, pentru că stânga, după căderea comunismului, a început să accepte piaţa liberă din cauza eşecului economic. Chiar dacă nu o face cu mult entuziasm, stânga acceptă piaţa liberă aşa cum dreapta a acceptat în oarecare măsură statul protector. Iar acum, stanga a tras conlcuzia că în prezent marele profet al stangii în Europa occidentală nu mai este Marx, ci Antonio Gramsci – o personalitate care a spus că fundamentul nu este economia, ci cultura. Tot el a mai spus că, pentru a se transforma radical realitatea, trebuie să ajutăm oamenii să se emancipeze de vechile obiceiuri culturale şi mai ales să se desprindă de religie. Şi acum, dacă privim situaţia din Polonia, avem aceşti liberali la putere, care s-au îndepărtat în mod absolut de principiile liberale, chiar şi în economie. Au promis că vor reduce impozitele şi le-au crescut. Au promis că vor trece la debirocratizare şi au mărit birocraţia. Au promis că vor elibera întreprinzătorii de tot felul de obligaţii şi de tot felul de reglementări şi le-au mărit.

 

Citeşte mai departe